Un nou studiu al NASA dezvăluie secretele planetei Pluto

Acest prim studiu, apărut în revista Science, include și informațiile bogate despre Pluto care au fost deja publicate în presa internațională, de la survolul istoric și până în prezent.

De asemenea, articolul include impresiile inițiale ale echipei de cercetători care s-a ocupat de această misiune, despre Pluto și sateliții săi, Charon, Styx, Nix, Kerberos și Hydra, dar și detalii despre măsurători de bază care pot fi folosite de acum înainte pentru descrierea acestor obiecte cosmice.

Un astfel de rezultat cheie furnizat de NASA este raza precisă a lui Pluto, de 1.187 de kilometri, plus sau minus 4 kilometri.

„Poate nu pare foarte incitant, dar trebuie să vă amintiți că raza estimată a lui Pluto varia de la 1.150 de kilometri la 1.200 de kilometri, deci aceasta îi va ajuta cu adevărat pe oameni să determine modul în care s-au format Pluto/Charon, atmosferele lor și schimburile materiale dintre acestea”, a spus cercetătoarea Carly Howett, de la Southwest Research Institute (SwRI) din Boulder, Colorado, membru al echipei misiunii New Horizons.

Masa lui Pluto era deja cunoscută, deci raza mai mare indică o densitate mai mică, de 1.860 de kilograme pe metru cub, mai apropiată de densitatea lui Charon, principalul satelit al planetei pitice. Densitatea acestuia este de 1.702 kilograme pe metru cub, iar raza acestuia este de 606 kilometri, plus sau minus 3 kilometri.

Asemănările în ceea ce privește densitățile celor două au o serie de implicații teoretice, parțial prezentate în acest studiu. Astfel, materialele din care sunt formate cele două obiecte cosmice nu sunt chiar atât de diferite. Este adevărat că suprafețele lor sunt dominate de ghețuri de tipuri diferite, însă cele două ar putea fi în mare parte similare. Acest fapt nu constituie o surpriză, mulți cercetători fiind de părere că Pluto și Charon s-au format în urma unei coliziuni dintre două obiecte cosmice primordiale, cu miliarde de ani în urmă.

Totuși, această teorie ar putea implica și faptul că cele două obiecte care s-au ciocnit erau mase nediferențiate de ghețuri și rocă.

Săptămâna trecută, NASA a confirmat existența unui „cer” albastru și a apei înghețate pe planeta pitică Pluto, cu ajutorul unor imagini transmise de sonda spațială New Horizons. Primele imagini color cu ceața din atmosfera lui Pluto, trimise către laboratoarele NASA de sonda New Horizons, în urmă cu două săptămâni, au dezvăluit faptul că acea ceață are culoarea albastră.

Particulele propriu-zise de ceață sunt probabil gri sau roșii, însă modul în care ele dispersează lumină albastră a atras atenția cercetătorilor care participă la misiunea New Horizons. „Acea nuanță uluitoare de albastru ne spune multe lucruri despre mărimea și compoziția particulelor de ceață”, a explicat cercetătoarea Carly Howett, participantă la această misiune științifică. „Un cer albastru rezultă adeseori din dispersia razelor de soare de particule foarte mici. Pe Pământ, aceste particule sunt molecule foarte mici de azot. Pe Pluto, acestea par să fie ceva mai mari – dar, totuși, rămânând de o talie relativ mică – asemănătoare funinginei, pe care noi le-am denumit «tholine»”, a adăugat Carly Howett.

Oamenii de știință consideră că aceste tholine se formează în atmosfera înaltă, unde razele solare ultraviolete se fracționează și ionizează moleculele de azot și de metan, permițându-le să reacționeze între ele și să genereze ioni tot mai complecși, încărcați negativ și pozitiv. Atunci când se recombină, acei ioni formează macromolecule foarte complexe – acest proces a fost descoperit pentru prima dată în atmosfera înaltă a lui Titan, unul dintre sateliții naturali ai planetei Saturn. Moleculele tot mai complexe continuă să se combine între ele și să crească, până când devin particule de mici dimensiuni. Gazele volatile se condensează, suprafețele lor se acoperă cu gheață, înainte de a avea timp să cadă, trecând prin atmosferă, până ajung la nivelul scoarței, unde contribuie la coloritul roșiatic al planetei pitice Pluto.

De asemenea, New Horizons a făcut o altă descoperire importantă – a detectat numeroase regiuni de mici dimensiuni, expuse la suprafață, acoperite cu apă înghețată pe Pluto. Descoperirea a fost făcută cu ajutorul datelor colectate de Ralph, un instrument de cartografiere a compoziției spectrale, aflat la bordul sondei New Horizons.

„Suprafețe mari de pe Pluto nu prezintă depozite de apă înghețată, expusă la suprafață, pentru că se pare că ele sunt mascate de alte ghețuri, mai volatile, care există în cea mai mare parte a scoarței planetei”, a spus Jason Cook, participant la această misiune spațială.

„Înțelegerea motivului pentru care apa apare exact în acele regiuni și nu în altele reprezintă o provocare la care trebuie să răspundem și pe care o analizăm în detaliu”, a adăugat el.

Alte fotografii mai vechi arată, de asemenea, imagini cu relieful muntos accidentat al planetei pitice, dar și cu văile și câmpiile ei plate, precum și prezența unor dune pe Pluto.

Același studiu publicat în revista Science arată că Pluto – cu un diametru de 2.374 de kilometri – este de două ori mai strălucitor decât Charon (care are un diametru de 1.212 kilometri).

De asemenea, nu au fost observate gheizere pe Pluto, însă există dovezi ale existenței unor urme lăsate de vânturi.

Suprafețele înghețate strălucitoare de pe sateliții mici ai lui Pluto constituie o enigmă pentru specialiști, deoarece acestea se întunecă în timp.

Presiunea de la suprafața lui Pluto abia atinge 10 microbari (aproximativ 1/100.000 din cea a Pământului), însă este mai mare decât cea de pe Mercur și Lună.

Charon nu are o atmosferă a sa, dar „fură” din cea a lui Pluto.

Dimensiunile lui Nix sunt de 54x41x36 de kilometri, ale lui Hydra, de 43×33 de kilometri, ale lui Kerberos și Styx ușor mai mari.

Sonda New Horizons a survolat Pluto la o distanță minimă de 13.691 de kilometri.

În prezent, sonda spațială New Horizons își continuă parcursul în Univers, aflându-se la o distanță de 5 miliarde de kilometri de Terra, iar toate sistemele și instrumentele aflate la bordul ei funcționează în mod corespunzător.

Pe măsură ce se îndepărtează de Terra, aceasta continuă să transmită date colectate în timp ce a survolat Pluto.

Sonda New Horizons, lansată de NASA în 2006, este destinată cercetării planetei pitice Pluto, dar și corpurilor spațiale din Centura Kuiper, într-o misiune fără precedent.

Pluto se află în Centura Kuiper, o regiune de mini-planete și alte corpuri înghețate care orbitează Soarele dincolo de Neptun și despre care se crede că sunt rămășițe ale procesului de formare a Sistemului Solar, în urmă cu 4,6 miliarde de ani. Este ultima dintre regiunile neexplorate ale Sistemului Solar.

De la descoperirea ei, în 1930, de astronomul american Clyde William Tombaugh, Pluto a rămas un mister pentru savanți, care se chinuie să explice de ce o planetă cu o rază atât de mică ar putea exista dincolo de lumile uriașe ale planetelor Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun.

În 1992, astronomii au descoperit că Pluto, situată la o distanță de Soare de 40 de ori mai mare decât cea dintre Terra și astru, nu era singură în depărtările Sistemului Solar, iar din acest motiv Uniunea Astronomică Internațională (International Astronomical Union) a decis să reevalueze definiția unei „planete”.

În 2006, cu New Horizons deja lansată, Pluto și-a pierdut titlul de a noua planetă a Sistemului Solar, fiind clasată în categoria „planetelor pitice”, deoarece nu a „curățat” spațiul cosmic din vecinătatea orbitei sale. De atunci, peste 1.000 de planete pitice au fost descoperite în Centura Kuiper.

Centura Kuiper este o regiune a Sistemului Solar similară centurii de asteroizi, dar mult mai mare ca aceasta și cuprinzând mult mai multe corpuri spațiale, formate din diferite tipuri de gheață. Centura Kuiper a fost denumită după Gerard Peter Kuiper (1905 – 1973), un astronom olandezo-american care a prezis și demonstrat existența acestei centuri de materie a Sistemului Solar.

În afară de New Horizons, astronomii contează în anii viitori și pe sistemul de imagistică în infraroșu de la bordul succesorului lui Hubble, telescopul spațial James Webb – deocamdată programat pentru lansare în 2018, potrivit site-ului NASA -, pentru a realiza o serie de cercetări și mai detaliate, precum compoziția chimică de la suprafața lui Pluto și a sateliților săi, dar și de la suprafața numeroșilor asteroizi care se află în Centura Kuiper.